CBF

Frumoase zile am mai avut! Din acelea moşite special de preoteasa Pitia: „du-te şi te vei întoarce nu vei pieri în război”! Vorba vine „război”. Măcar războiul este un eveniment anunţat, o ţară se supără, alta se înfoaie, cealaltă strigă „Cucuriguuu!”, se retrag ambasade, se declară ostilităţile iar cetăţenii sunt anunţaţi să nu se mai fredoneze pe străzi că le pot cădea ouă-bombe în cap, mai ceva ca la Chicken Invaders. (Mătuşă-mea Adriana îl juca într-o vreme; a încercat să mă momească şi pe mine cu copănelele mult mai apetisante ca cele de la KFC ce picau din cer odată ce reuşeai să răpui o sărmană găinuşă – tu blindat în naveta spaţială şi cu arme de i-ar face invidioşi şi pe americani, ea doar ce mai aruncă cu un ouşor în parbrizul tău. Momentul în care mi-am dat seama că pot să stau şi în cap şi nu o să reuşesc să trec de nivelul 13 (sunt ghinionistă, ce mai!) a coincis cu momentul în care mi-am dat seama cât de mult iubesc animalele – nu aş putea creşte niciodată păsări iar după o vreme să le ofer obştescul sfârşit, să le jupoi şi să le bag la oala-minune-intră-găina-iese-găluşca, ci le voi cumpăra întotdeauna de la supermarket.)

Ei, bine, războaiele mele nu sunt anunţate. Nici măcar bombardamentele nu sunt vestite cu şuier de sirenă, să ştiu şi eu când să îmi pun geanta în cap să nu îmi strice bomba coafura.

Vin din senin când mă întreabă dintr-o dată şefa: „- Cine a scris, măi, Procesul lui Kafka?”. ?!? BOOOM BOOOM ZDRANG! Neuronii mei încep să se agite, o iau la stânga, se întorc, cotesc la dreapta, apoi se răzgândesc, se ciocnesc, se enervează, se întorc înapoi şi încep să alerge din ce în ce mai repede unul în jurul altuia. Toată această agitaţie mie îmi produce ameţeală. De asemenea, în funcţie de centrele nervoase pe care calcă neatent, în graba lor, neuronii mei, pot începe brusc să râd, să mă strâmb, să îmi dea lacrimile sau, pur şi simplu, să mă doară capul. Dacă durerile de cap nu ridică nici un semnal de alarmă CBF-ului (Comitetul de Bună Funcţionare a corpului meu în societate), râsul, plânsul şi, mai ales, strâmbatul, sperie într-atât de tare comitetul încât acesta ia imediat măsuri de aplatizare a reacţiilor. Astfel, a angajat o echipă de piticuţi harnici gata să intervină în orice situaţie. Atunci când mă bufneşte râsul, piticuţii trag cu putere o cortină grea care să acopere imaginea producătoare de haz iar eu, uşor stingherită şi, nemaireuşind să îmi amintesc de ce râdeam, să tac politicos şi să schimb subiectul. Atunci când lacrimile stau să se prăvale ca bolovanii, împroşcând tot ce le iese în cale, obrajii, bluziţă albă sau birou, piticuţii sparg fiola roz ce se revarsă în toate senzaţiile şi percepţiile mele şi mă înveselesc dintr-o dată. Atunci când mă strâmb, însă, piticuţii au ceva mai mult de lucru. Colţurile buzelor mi se duc în jos, piticuţii trag la scripeţii de ridicare a buzelor în sus cu o forţă egală pentru a le face să stea pe loc. Buzele mi se ţuguie, piticuţii dau la pedale să le detensioneze. Îmi apare cuta între ochi, piticuţii trag de tâmple.

Nu zic că nu sunt muncitori şi nu-şi fac treaba cum trebuie. Problema mea este însă alta: fiind prea harnici, având mai mereu câte ceva de lucru, aleargă, la rândul lor, de colo până colo. Este adevărat, sunt mult mai organizaţi decât neuronii dar, pentru mine, asta-i o slabă consolare. Nu fac decât să sporească agitaţia din capul meu. Oh, da, şi să liniştească orgoliile oamenilor din jurul meu care nu ar merita să aibă orgoliile liniştite, dar ce să-i faci, pentru asta au fost angajaţi.

Totuşi, astăzi s-a întâmplat ceva. Când m-a întrebat şefa de "Procesul" lui Kafka nici un muşchi de pe faţa mea nu s-a clintit. Nici măcar pleopele nu mi s-au mai mişcat pentru câteva momente. Pur şi simplu, stăteam şi o priveam, lipsită de orice reacţie. Mintea mea parcă se golise şi ea de orice gânduri sau cuvinte şi nu putea emite nici măcar un mişto tăcut sau o vorbă mai puţin evlavioasă, de tipul: “Măi, da’ proastă mai este măi şefa asta a noastră” (care, oricum, reprezentând tocmai definiţia şefei, ar fi trebuit să se aprindă mai ceva ca beculeţele de la Tele EuroBingo în capul meu). Dar astăzi nimic.

Tot ce am putut gândi a fost că piticuţii angajaţi s-au întrecut pe sine şi trag preventiv de toate sforile şi scripeţii din mintea mea în acelaşi timp. Uite, însă, că de data asta nu s-au organizat prea bine, căci, acum, nici să stau şi să mă uit precum animalul sfânt la poarta nouă nu cred că-i recomandabil în vederea unei bune funcţionări în societate.

Din fericire, atunci a sunat mobilul. Nu, nu al meu. Cum mă aflam în plină aparentă comă cataleptică nu cred că ar fi fost de bun augur pentru viitorul meu la locul de muncă să stau nemişcată sub ochii şefei în timp ce clientul urlă în receptor: “Alooo, Alooo! D’şoarăăăă!”. De aceasta dată, a fost telefonul şefei. S-a ridicat, s-a întors, a ieşit. Am respirat, a insiprat. Un-doi, un-doi. Uite că pot.

“- Auzi, fată, da’ te apucă des?” întreabă Alina trăgând de o îngheţată. Era o îngheţată la cornet, pe care oricare dintre noi ar fi dat-o gata în câteva minute. Ei bine, Alina se lupta cu ea deja de vreo jumătate de oră. Făcuse un fel de gaură la capătul cornetului de unde încerca să soarbă îngheţata topită între timp, iar râurile ce se băteau care mai de care să se scurgă cu valuri şi cascade în afara cornetului erau împinse înapoi, de limba ei scoasă şi lungă de aproape un cot, parcă predestinată taman acesti misiuni.

Ar mai fi fost cum ar fi fost, dacă toată această operaţiune nu ar fi fost însoţită şi de un fundal sonor potrivit cu grijă – BLIAH, MIAM, BRLLLLL… încât căştile iPodului deveneau casa de vis a urechilor însoţitorului.

Alina este prietena mea, în pofida tuturor sprâncenelor ridicate a mirare a celor cărora le-o prezentam. Nu am reuşit niciodată să o alătur vreunui grup al meu de amici căci, întotdeauna, prin nu ştiu ce taină ascunsă, după o primă întâlnire, nimeni nu mai dorea o a doua. Nu era mereu vorba de îngheţată. Alina găsea o cale să scoată nişte sunete deosebit de ciudate şi cu paiul din Fanta, măslina din cocktail sau cubuleţele de gheaţă din Cola.

Oh, da, şi mai era şi acest apelativ minunat, “fată”. Nu ştiu de ce, dar fetelor nu le place să fie numite “fete”. Aunci când însă câte un non-mascul în lupta de afirmare a sinelui, îşi începe propoziţia cu “ascultă, femeie…” toate căd în contemplaţie şi ascultă înfiorate bazaconia care, cu siguranţă, urmează.

“- Picaşi în contemplaţia neuronilor tăi întreprinzători?” mă trezeşte Alina din amintiri. Da, Alina era singura persoană căreia îi puteam spune o astfel de poveste.