Cum am ajuns să fiu fata cu mânuşi portocalii

Azi, cum am intrat pe uşă, nici nu am apucat să mă aşez pe taburetul situat strategic în stânga cuierului (pentru dimineţile în care sunt gata dar nu mă îndur încă să plec şi pentru serile în care ajung acasă atât de frântă încât ignor semnalele de de alarmă olfactive şi fac popas să-mi mai întremez forţele de Wonder Woman ajunsă de bătrâneţe pentru atacul final -somn – se pare, reduta cea mai greu de cucerit). Cum ziceam, abia am intrat pe uşă şi m-am şi apucat să îmi caut mânuşile.
De ce şi-ar căuta cineva de zor mânuşile pe 20 martie, odată ajuns acasă şi fără intenţia de a decola chiar în acea seară către Alaska/Polul Sud?
Eu le-am căutat pentru a le pune bine. Şi nici nu le-am căutat prea departe. Doar pe fundul buzunarelor de la geacă.Zic pe fundul buzunarelor, căci nu le mai purtam deja de vreo două săptămâni, dar le-am îndesat precaută în geacă, că de, nu se ştie niciodată când se bagă ninsoare la colţul blocului. Între timp, s-au cimentat bine, datorită biletelor RATB, cartelelor de metrou, bombonelelor-rest, brichetelor defecte, mărgelelor rupte, şerveţelelor luate stil nu se ştie niciodată când îmi trebuie de la fast-food-ul de lângă job, arcul de la un pix rupt, nişte monezi de 1 ban păstrate pe post de curiozitate până când au făcut pui şi nişte fluturaşi primiţi în Romană – prea jenă să-i refuz, prea jenă să-i arunc, ce au fost îngrămădiţi în ordine cronologică peste ele.
Am făcut deja mizerie pe hol încercând să-mi golesc buzunarele. Mânuşile – nu mai zic – arătau ca trecute printr-un război şi două parastase odată ce le-am recuperat din adâncimile de nebănuit ale micuţei mele geci semi-cochete. Le-am scuturat pe geam de-am făcut scurtă la mână. Nu, nu le-am spălat, nu încă. Vedeţi voi, tocmai ăsta-i secretul: când vine vorba de spălatul şi purtatul mânuşilor portocalii, sunt superstiţioasă!
Nu îmi mai aduc aminte de unde le am. Când zgribulită de frig şi ploaie mi le pun pentru prima dată toamna, scoţându-le cu greu, după ce le încălzesc în preajma mai multor căni de vin fiert cu scorţişoară şi vorbe bune, le spun prietenilor că mi le-a împletit bunica. Îmi zugrăvesc atunci bunica în pasteluri tomnatice şi arome de plăcinte aburinde, îi desenez un păr argintiu şi un coc de soţie de Moş Crăciun şi îi pun pe nas ochelari sfornăitori care o fac să cânte uşurel fiecare basm pe care îl spune. Nici că nu se putea mai fals. Nu de alta dar n-am avut niciodată o astfel de bunică. Când întind mâna oranjiu înmănuşată vreunui domn sau doamne CEO, VP sau mai ştiu eu ce titulatură din asta de te dă pe spate, încercând să îi vând ceva, trimisă de la unşpe miilea job sezonier de care mă agăţ plină de speranţa zilei de mâine, şi îi surprind privirile critic-surprins lipite de biata mea mânuşă, devin vorbăreaţă şi încrezătoare, povestind repede o întâmplare (cu un client CEO sau VP, logic) care mi-a dăruit frumoasa pereche de mânuşi în gest de mare mulţumire pentru nu ştiu ce deal grozav m-am făcut eu luntre şi puntre să i-l ofer.
Când sunt singură şi obosită, ca acum, când mi-e foame şi deja ultima ciorbă caldă îngurgitată mi-e la fel de îndepărtată ca Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, îmi amintesc ziua aia de vară infernală când, cu nişte resturi de bani în portofel, că altfel nu le-aş putea numi, m-am dus să îmi caut ceva haine noi de pus în bagajul cu care mă pregăteam să plec la facultate.
Noi, zic, pentru mine, că numai bani de haine noi nu am avut vara aia. Am colindat cu mare grijă toate second-hand-urile şi târgurile de vechituri din oraş, doar-doar oi mai găsi şi eu una alta. Le-am văzut pe fundul unui coş-ofertă: două vechituri la zece mii, că de, cine să-şi cumpere mânuşi în toiul verii. Erau... erau portocalii, amestecate printre nişte tricouaşe prăpădite, de nu puteai să zici de au fost gri, bej sau albe la viaţa lor. M-am oprit şi am început să mă holbez ca toanta la ele. Nu aş putea spune cum de m-au atras atât de tare. Să fi fost culoarea lor? Faptul că nu mai văzusem niciodată mânuşi într-un magazin vara sau că păreau nou-nouţe printre atâtea haine izânite? Ori felul în care îşi ţineau degetele întoarse către mine, într-un nesfârşit vino-ncoa?

„-Hai, că ţi le las la 8.000”, lansă amabilităţile o vânzătoare vigilentă.

„-Dar credeam că sunt două articole la 10.000”, îmi lansai şi eu nelămurirea faţă de amabilitatea ei.

„-Păi da, o mânuşă 5.000, altă mânuşă 5.000. Acu’ şi tu, doar nu ţi-oi cumpăra o singură mânuşă!?!”.

Deşteaptă femeiuşca asta, mi-am zis eu în gând. Cum şi-o fi dat ea seama că nu poţi cumpăra o singură mânuşă? Ca să nu o mai lungesc mult pe acolo, că de, m-aş fi putut molipsi şi eu de la atâta deşteptăciune, am înhăţat mânuşile. Curios lucru, după ce le-am plătit şi am ieşit din magazin, tot nu mi-am putut dezlipi privirea de la ele. Am luat-o repejor către casă, mergând cu capul plecat şi cu o mânuşile într-o mână, nescăpându-le din ochi mai ceva ca pe Sfintele Moaşte. Acasă, m-am mai holbat ceva la ele, până ce apăru o altă problemă: Îmi erau bune oare?

Nu le probasem niciodată. Le cumpărasem pe neve şi tuleo cu ele acasă. Dar cum să le probez? Nu păreau spălate iar pe Cocolino cu siguranţă nu îl primiseră în vizită demult. Şi… cine le-o fi purtat înaintea mea? Cum să le încerc eu acum? Dacă înlăuntrul lor, în cutele tivului sau în şerpuirilor degetelor păstrau încă parfumul şi sudoarea, atingerile şi amintirile, mângâierile şi tremurul altcuiva? Şi, mai ales, dacă nu fuseseră abandonate – în fond, cine şi-ar abandona atingerile?... – ci doar pierdute într-o primăvară prea caldă, venită prea repede, de o fată prea grăbită, cu buzunare prea mici la haina prea groasă de iarnă? Dacă au căzut într-un tramvai, sub o masă la terasa abia deschisă sau pe holul de la bibliotecă? Dacă au fost uitate pe tejgheaua de la cosmetice, la standul de reviste sau la chioşcul cu Cola? Dacă fata aceea prea grăbită s-a întors mai târziu, şi mai grăbită, să le caute, dar printr-o ironie a zânei mânuşilor sau a patronilor vigilenţi de second-handu-uri, nu le-a mai găsit ?

Şi atunci m-am hotărât. Voi purta mânuşile doar între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară. Le voi purta murdare şi le voi purta istoria. Le voi purta atingerile. Niciodată, dar niciodată, nu le voi spăla înainte să le pun bine. Dacă le voi pierde peste vară, vor putea astfel duce atingerile mele mai departe cu ele.

Şi, da, de pus bine, le pun întotdeauna pe fundul genţii mele, geanta mea încăpătoare de veşnică studentă-bibliotecă ambulantă. Le port cu mine peste tot, aşteptând ca, într-una din perigrinările mele, să-mi şoptească: „Uite, fata care ne-a pierdut...”. Atunci fata cu mânuşi portocalii o va întâlni pe fata care a pierdut mânuşile portocalii.

Sau nu.